June 27, 2022
“Cum e să fii mamă?”

“Cum e să fii mamă?”


Prima pagina

O cafea aproape terminată, o cană cu ceai abia începută, un biberon golit, o jucărie aruncată, o carte începută, multe suplimente, televizorul deschis în surdină și ea, ușor ghemuită la pieptul meu. Îi simt respirația caldă direct pe piele și nu mă satur de inocența de pe chipul ei. E decorul în care mi-am început dimineața și în care îmi petrec, de altfel, cam toate zilele. De când s-a născut suntem nedespărțite. Mă caută cu privirea chiar și atunci când nu are neaparat nevoie de mine, iar eu îi apar în cale de fiecare dată doar ca să-i mai smulg un zâmbet din acela care are puterea de a te pune pe picioare indiferent de cât de grea a fost noaptea care tocmai a trecut.

**

Sunt câteva zile de când am scris rândurile de mai sus, rânduri pe care le-am păstrat într-o ciornă, ca să pot continua povestea despre…noul rol pe care îl am, acela de mamă. Le recitesc și zâmbesc, pentru că și acum stă la fel, ghemuită la mine în brațe, după baia de seară. Din nou o privesc și chipul ei mă luminează. Oare simte cât este de iubită? Scriu și mă opresc, mă opresc și reiau, căci până la urmă așa e când ești mamă, nu? N-apuci să duci nimic altceva până la capăt.

**

4 august 2020. Este trecut de ora opt seara. Cu ajutor, urc pe masa de operații. Asistentele încep să își facă treaba în jurul meu, iar una din ele mă leagă de ambele mâini și, brusc, simt că se-ngroașă gluma. “De aici nu mai am cum să scap, oricum”, îmi zic în gând și trag o gură de aer, ca să mă liniștesc. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat apoi, doar că la un moment dat aud un scâncet. “Ai auzit?” Nu pot să văd nimic, dar îmi imaginez ce s-a întâmplat. Am născut. De după paravan, o moașă îmi arată bebelușa. “Dumnezeule!”, țin minte că am exclamat. După ce o evaluează rapid și o înfașă, mi-o aduce aproape. O sărut ușor și cineva ne face câteva fotografii. Tocmai ce am avut prima noastră întâlnire. Încerc să memorez fiecare secundă.

**

După prima noapte în blocul post operator, ne-am reîntâlnit în rezervă. Încă procesam ce se întâmplă, încă nu îmi venea să cred că sunt mamă. Realizam, însă, că minunea de lângă mine are nevoie de atâtea lucruri ca să se facă mare și, în fond, de atât de puțin: să se simtă iubită.

Toate cele trei zile petrecute în spital s-au scurs rapid și am ajuns acasă, unde nu mai aveam nici neonatolog, nici consilieri, nici asistente și nici psiholog. Ba chiar cred că dintre toți cei anterior enumerați, de psiholog aș fi avut cel mai mult nevoie. Nu a fost ceva peste puterea mea, însă durerile, grijile, noutatea cu toate sarcinile în plus au devenit copleșitoare.

Așa că după primele zile încă nu mă simțeam mamă, ci mai degrabă… panicată. Mi-a luat cam două săptămâni să procesez prin ce trec, să îi învăț nevoile bebelușului și să accept că oricâte griji mi-aș face inutil, ele nu vor dispărea niciodată și cumva este și normal.

Și cred că toate femeile primesc întrebarea asta, după ce li se naște primul copil: Cum e să fii mamă? Deci n-aș putea da eu un răspuns exclusiv. Cu toate astea, multe persoane m-au întrebat și, de fiecare dată, primul gând a fost: oare chiar vrea să știe, cum aș putea rezuma totul?

Păi nu aș putea. Însă ce pot să spun este că m-am transformat odată cu această experiență, cam din toate punctele de vedere. Am aflat că am puteri pe care nu bănuiam că le pot avea, că știu să fac lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată până acum, dar și că instinctul și iubirea sunt minunate împreună. Pe scurt, am devenit mai responsabilă. Cine s-ar fi gândit că o persoană care bea vreo trei cafele pe zi și mănâncă o dată, pe la zece seara, ar fi capabilă să aibă grijă de o altă viață? Dar uite că în câteva luni lucrurile s-au schimbat complet. Cafelele s-au transformat într-un singur espresso, dimineața și în mult ceai, pe timpul zilei. Masa de seară s-a multiplicat și ea, la alte ore.

Și…apropo de abilități nebănuite, am aflat că pot să mănânc cu mâna stangă în timp ce în dreapta țin un bebeluș, că în loc de băile spumoase și fierbinți pot să fac un simplu duș contracronometru, de multe ori chiar cu copilul în baie, că pot să dorm confortabil chiar și-n șezut atâta timp cât ochii sunt închiși, iar lista poate continua pentru că pe zi ce trece devine mai lungă.

Totuși, eu cred că lumea mă întreabă cum e să fiu mamă și din perspectiva: Ce ți-a trebuit ție asta la 26 de ani? Și n-o zic ipotetic, ci sigur. Unele persoane exclud din start ideea asta și amână decizia (nu-mi place să-i spun decizie, ci dorință) până după 30 de ani. Din perspectiva mea, nicio alegere nu e greșită, atât timp cât persoana respectivă se simte împlinită cu ce a ales. Fericirea mea nu e fericirea celuilalt și ar fi plictisitor să fie așa. Eu mă bucur că s-a întâmplat acum, pentru că vârsta m-a ajutat mult în perioada asta grea, iar răbdarea e un alt punct forte la anii ăștia. Mai importantă decât toate este dragostea- pe care copiii o găsesc oricând în brațele noastre, indiferent de vârsta pe care o avem atunci când îi aducem pe lume.

Vă las, însă, și o altă perspectivă. Cea a tatălui.

Mă gândesc la faptul că, la fel ca pe mine, multe persoane te-au întrebat de ce ți-ai dorit să devii părinte la 26 de ani. Ce le-ai răspuns?

A fost destul de simplu să răspund acestei întrebări care, într-adevăr, a venit din toate părțile. Le-am răspuns prin faptul că nașterea Carolinei a însemnat împlinirea cu adevărat a relației noastre. Îmi plac foarte mult copiii, asta știi deja. De când a venit ea în viața noastră, nu mă pot gândi la nimic altceva. Când fac și cel mai rapid lucru, mă gândesc că îmi va rămâne puțin timp să petrec cu ea. 

Cum ai primit vestea că s-a născut Caro, ce ai simțit în acel moment?

Vestea a venit de la doctorul care a monitorizat sarcina ta. Când am văzut că sună un număr necunoscut am răspuns liniștit crezând că am parcat mașina aiurea și urmează să ajung în parcare, dar, ce să vezi, după momentul anunțului au urmat câteva secunde de tăcere… în interior era de fapt un mare zgomot de fericire, o explozie de fericire aș putea spune. A fost momentul de la care viața noastră a devenit și mai frumoasă.

Cum a fost adaptare cu ea, acasă?

Ținând cont de faptul că până la venirea Carolinei acasă eu nu am mai pus mâna pe vreun alt bebeluș cu atât de puține zile de viață, mi-a fost puțin dificil, dar vorba aia…prima dată e mai dificil în tot ce faci. Cred că pe amândoi ne-a surprins puțin. Nu ne mai gândeam când să mâncăm, ce să mâncăm, când să facem și noi baie. Totul era și este raportat la ea prima dată și pe urmă ne ocupăm de noi, în limita timpului disponibil. Practic, primul scutec schimbat, prima băiță făcută, primul biberon cu lapte, primul ei somn în brațele mele m-au făcut să mă simt tată.

Cum arată lumea ta, de când face parte și Carolina din ea?

Cumva lumea mea a căpătat o altă dimensiune, îmi doresc să nu treacă foarte repede timpul și să-l petrec cât de mult cu voi două.

Ce ți-ai dori să învețe de la tine?

Aș dori să învețe să fie stăpână pe ea  în toate situațiile, să fie prevăzătoare, atentă și dedicată unor valori fără de care nu ne putem ghida în viată: respectul reciproc, responsabilititatea și corectitudinea.

Dar de la mine?

De la tine aș dori să învețe că pentru a reuși ai nevoie de mult curaj, răbdare și multă muncă în special, să iubească numai ce e frumos, să fie sensibilă și înțelegătoare cu cei din jurul ei și nu în ultimul rând, să îți urmeze pasiunea de a citi pentru a se îmbogăți sufletește.

În final aș dori să las un citat: Cel care citește trăiește o mie de vieți înainte să moară, spuse Jojen. Cel care nu citește, trăiește doar una. (Dansul dragonilor, George R.R. Martin)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *