September 24, 2022
“Fie roata și pătrată…” sau despre oameni și oportunități

“Fie roata și pătrată…” sau despre oameni și oportunități

Pentru că în online s-a tot vorbit de Ziua Mondială a Libertății Presei, mi-am adus aminte de oameni și de oportunități. Mai exact de oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului în momente-cheie pentru mine și de oportunitățile care m-au ajutat să devin cea mai bună versiune a mea. Există însă o graniță foarte fină între bunăvoință și…indiferență (ca să nu merg chiar spre răutate), iar mulți aleg să nu își consume timpul și energia cu ceea ce ei consideră a fi, din start, un eșec. Eu am avut norocul să întâlnesc puține astfel de persoane, dar chiar și așa îmi voi aminti întotdeauna de un episod amuzant și nefericit în același timp, pentru că m-a derutat complet la începutul meu…de carieră.

În vacanța de vară dintre anul întâi și anul doi de Jurnalism aveam și obligația, dar și dorința de a face practică într-o redacție, oricare ar fi ea. Ulterior trebuia să ne prezentăm la facultate cu o adeverință care să certifice respectiva perioadă de practică. Nu-mi mai amintesc detalii, însă știu foarte clar că am văzut în treaba asta o oportunitate. Mi-am spus că dacă tot plec acasă, în vacanță, aș putea să fac practica asta în apropiere, într-o redacție din Galați, orașul în care am făcut și liceul. Zis și făcut. Evident că nu aveam vreo paletă largă din care să aleg, așa că m-am orientat și eu către o televiziune care emitea doar în Galați (oricum mi se părea ceva  „wow” să intru într-o televiziune fie ea și cu trei angajați) și mă apuc repejor de scris un mail către redacție. Planul meu complex era cam așa: să stau la fosta mea gazdă din liceu și, ca să-i pot plăti chiria care era undeva pe la 300 de lei (pentru că eu nu locuiam în Galați), să stabilesc cu cei de la televiziune să-mi dea această sumă lunar, pe mâna de ajutor pe care le-o voi da în acea vară. Adică mă gândeam la un fel de practică plătită, dar nu ca să-mi cumpăr vreo cafea de banii ăia, ci doar ca să stau în oraș pe timpul vacanței, fără ajutor de la părinți.

Surprinzător, primesc un răspuns pozitiv și ajung la o discuție cu managera de acolo care e de acord să încep cu câteva zile de probă, după care vom trage linie și decidem de comun acord dacă batem palma sau nu. Bine, decizia era clar la ei, pentru că eu eram oricum pe culmile entuziasmului că am șansa să lucrez într-o încăpere cu trei calculatoare, geamuri de sticlă și, puțin mai încolo, o cameră de filmat.

Așa am cunoscut-o pe M. Frumoasă, înaltă, sigură pe ea și îndrăzneață, cu multe atuu-uri pe care trebuie să le aibă un om de televiziune, în speță un jurnalist. Ea era (și) un fel de coordonator al redacției, cea cu câțiva oameni; dintre care unul era reporter, unul era 2 în 1- operator și editor-montaj și altul prezentator. Desigur că în media locală lucrurile se petrec într-un cu totul alt ritm și la alt nivel față de cea națională, dar chiar și așa țin să subliniez din nou uimirea mea ca studentă la impactul cu lumea asta. Mi se părea fascinant că M. are atâtea contacte și îi răspunde și primarul, și directorul de școală și inspectoratul și…mamă- cât de importantă trebuie să fie în lumea asta ca să aibă atâtea porți deschise în oraș!

M-a integrat foarte repede în povestea asta cu știrile. Am avut o discuție despre ce știu/nu știu să fac și…mi-a stabilit imediat și o filmare. Tot ce urmează să povestesc e din perspectiva cunoștințelor de acum, pentru că atunci habar nu aveam unde mă trimite, cu ce scop, ce trebuie să fac când ajung la fața locului, ce să discut cu colegul meu de echipă- și el săracul de două ori mai timid decât mine. Deci…mă aflam exact unde trebuie!

Țin minte că aveam strâns, în mână, un bilet cu toate întrebările pe care trebuia să le adresez oamenilor și cred că subiectul știrii era bacalaureatul din acel an. Bine, obiceiul ăsta cu întrebările scrise l-am păstrat o vreme și când am început să lucrez în presa națională căci na, gestionarea emoțiilor n-a fost niciodată atuu-ul meu în televiziune. Exercițiul rămâne, însă, mama învățăturii, așa că acum îmi place să dau tema de acasă pe întrebările de urmărire. Una peste alta, n-ar fi însemnat vreo lucrare de doctorat să iau niște vox-uri pe tema asta sau să cer cameramanului vreo două cadre cu niște elevi, doar că eu nu învățasem la școală ce-s astea, așa că am ieșit pe teren fix cu informațiile pe care le aflasem în urmă cu zece minute, în redacție.

Cred că în total au fost cam trei, patru zile de chin și pentru mine și pentru M. Doar că ea îmi zâmbea tot timpul și-mi spunea că mă descurc bine, iar eu înțelegeam, desigur, că procedez corect. Și era normal să înțeleg asta, de vreme ce materialele mele ajungeau, în final, să fie difuzate la tv și publicate pe site. Cu mici corecturi, căci la audiența postului puteai să scrii și într-o limbă străină, că nu interesa pe nimeni.

Se-ncheie, așadar, perioada de probă și urmează o nouă discuție cu managera. La care, de data asta, și M. este prezentă. Cea care m-a încurajat, m-a coordonat și mi-a publicat materialele. Nu-mi amintesc cum a debutat discuția, știu doar că am ajuns la acea parte din planul meu în care îi propuneam șefei să fac un fel de practică plătită ca să îmi pot acoperi cheltuielile cu chiria.

-Și…la ce sumă te-ai gândit? m-a întrebat cu uimire.

-Păi…cât considerați. Aș vrea doar să-mi plătesc gazda, nu vreau mai mult, cât un salariu.

-Și cât ar fi?

-…300 de lei?!

-Aaa, e mult!

Ca să îmi spună, în concluzie, și că M. era nemulțumită de prestația mea din acele zile, și de aceea nu ar fi avut sens să mai continuăm colaborarea.

Așa s-a spulberat visul meu de a lucra într-o televiziune locală pe timp de vară, în anul întâi, spre doi de facultate. Nici nu știu cu ce concluzie sau lecție am rămas atunci după experiența asta. Eram dezamăgită că M. nu mi-a spus în față ce gândește despre mine, cum mă vede și cum ar trebui să fiu ca să lucrez alături de ea mai departe. Nu m-a avertizat și nu mi-a întins niciun…deget de ajutor. Doar s-a asigurat că îi observ performanțele dintr-o redacție cu trei oameni.

Cert este că mi-am făcut practica în altă parte, am terminat facultatea, m-am și angajat și, peste câțiva ani, într-o sală de conferințe a unui hotel din Capitală, m-am întâlnit cu M. Amândouă reporteri- ea la o televiziune de știri, nu din cele mai urmărite; eu la televiziunea generalistă la care lucrez și astăzi. M-a privit uimită, semn că nu se aștepta să mă găsească într-un astfel de loc și am vorbit preț de câteva minute, ca și când istoricul nostru ar fi fost altul. De data asta eu eram cea un pic mai încrezătoare în discuție, relaxată și mulțumită. În ziua aceea, știrea mea a avut un unghi mai bun de abordare decât al ei.

Dar asta pentru că în timp ce oameni ca M. au vrut să-mi închidă câte o ușă, alții au avut răbdarea să aștepte în prag și să înțeleagă de ce bat. S-au văzut pe ei în oglindă, la început, și mi-au oferit o șansă. Acea șansă. Care te schimbă, care te ajută, care te construiește, care te obligă.

Iar asta devine, deja, altă poveste pentru că tu, ca student, trebuie să te legi singur de oameni și de oportunități ca să înveți ce înseamnă cu adevărat jurnalismul.

Un lucru rămâne cert. Indiferent de ce alegi să faci în viață, karma funcționează întotdeauna. Poți fi M. în povestea cuiva, dar poți fi și acela pentru care bunătatea este, încă, o valoare gratuită în orice profesie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *