September 24, 2022
Sarcina și nașterea în pandemie

Sarcina și nașterea în pandemie

Prima pagina

Dacă ar fi fost să scriu câteva rânduri despre sarcină în urmă cu câteva luni, chiar săptămâni, clar perspectiva pe care o aveam atunci era cu totul alta. De fapt, am trecut prin atâtea provocări în ultima perioadă, încât de fiecare dată mi s-a părut că nu mai e loc de alta.

Work from home

Cea mai mare a fost, evident, pandemia. Cine și-ar fi închipuit la începutul lunii decembrie, în 2019, atunci când am aflat că sunt însărcinată, că voi ajunge să îmi petrec cam toate cele nouă luni…în casă. Mi-am dorit foarte mult să fiu activă, să merg la serviciu aproape toată sarcina, să îmi cumpăr multe rochii- fie pentru petrecerile pe care le aveam programate vara asta, fie pentru ieșirile în parc sau pentru filmări, să merg mai des la țară, la părinți, să merg la munte…efectiv lucruri simple care mi-ar fi adus mici bucurii într-una din cele mai delicate perioade din viața mea. N-a fost să fie și, într-o primă fază, m-am resemnat.

Așa că la începutul lunii martie mi-am transferat activitatea, dacă pot spune așa, de pe teren și din redacție…acasă. Inițial am privit partea plină a paharului: ca orice femeie însărcinată începeam să resimt oboseala tot mai des, așa că mai multe momente de repaus nu stricau. În plus, faptul că aveam posibilitatea să lucrez de acasă mă făcea să mă simt în siguranță într-o lume care devenea tot mai speriată de îmbolnăvirile cu noul coronavirus. Totuși, rămânea un mare gol. Eu, o persoană activă care alearga dintr-o locație în alta, care se hrănea cu adrenalină, care socializa cu atâția oameni zi de zi, care trăia contracronometru- să stau pe canapea și să dau două, trei telefoane pe zi și să scriu într-o tăcere absolută…era prea mult, prea greu.

O lună și ceva am făcut față. Apoi izolarea și poate starea mea sensibilă m-au făcut să depășesc tot mai greu faptul că eu eram acasă și colegii mei la serviciu. Deși primeam încurajări și eram conștientă că e mai bine așa, psihicul meu era mult prea afectat de toate limitările din jurul meu. Nu mă temeam de virus, mă temeam de sufocare.

Pandemia și paranoia

Până în iulie, timpul a trecut foarte greu pentru mine. Deși aveam la ce să mă gândesc și de ce să mă bucur, parcă lipsea puțină sare și puțin piper din tot ce se întâmpla. Am avut zile în care mă simțeam ca un balon plin cu aer. La prima înțepătură aș fi cedat.

Și am cedat. După ce am ajuns să aud non-stop cuvântul Covid, după ce peste tot vedeam și citeam povești triste, după ce Facebook s-a umplut de valuri de ură și negativism și după ce am avut senzația că nu mai am unde să mă ascund de ce se întâmplă, pentru că acest virus mă va găsi și în gaură de șarpe. Am renunțat pentru scurt timp să mă mai uit la televizor, am dezinstalat aplicația de Facebook și am folosit doar instagram-ul ca mijloc de așa-zisă relaxare, pentru că doar acolo mai vedeam lucruri pozitive.

Cu cât se apropia data probabilă a nașterii, cu atât îngrijorările deveneau mai apăsătoare. Eram speriată să nu ajung, dintr-o prostie, să nasc într-o maternitate Covid, să nu mă trezesc, deodată, într-un loc cu medici pe care nu-i cunosc; un loc în care nu știu ce fel de servicii se prestează, nu știu ce condiții sunt; un loc în care oamenii poartă costume de cosmonauți în loc de uniforme colorate și prietenoase, dar mai ales în loc de zâmbete. Spaima asta m-a împins și spre câteva episoade de atacuri de panică. Câteva zile am avut, pe rând, senzația că îmi pierd văzul, că mă sufoc și că nu mai pot fi salvată, că am febră, deși termometrul arăta puțin peste 35 de grade, că mi-a crescut tensiunea, deși ea era mică și după ce consumam o cafea.

Toate astea mi-au răpit un pic din bucuria pe care, în mod normal, ar fi trebuit să o trăiesc în acele clipe. Cu încurajări și sprijin emoțional din partea familiei, am trecut și peste asta.

Ultima sută de metri

În afara acestui context, perioada de dinaintea nașterii e ideală pentru relaxarea și răsfățul de care o femeie activă nu poate avea parte altfel. Eu am citit mult, am gătit în aceeași măsură, am dormit la prânz și m-am uitat la documentare, emisiuni și filme. Adică fix ce nu am reușit niciodată să fac până atunci. Ba chiar aveam și foarte mult timp pentru vorbit la telefon (și nu în scop profesional, haha), doar că nimeni nu avea timp să vorbească cu mine. E o perioadă în care te conectezi cu tine, cu gândurile tale, cu familia și cu ființa care crește în interiorul tău. Plimbări făceam mai rar, seara, și doar în interiorul complexului în care locuiam. Tot în acea perioadă am descoperit locuri mai puțin populare în care este sigur să îți petreci timpul sau toate pădurile de lângă Capitală.

Cât despre pregătirile pentru bebe, noi n-am fost genul acela de părinți care să meargă cu nu știu ce listă prin magazine sau să întoarcă internetul cu susul în jos în căutarea pătuțului ideal sau a siropului X pentru colici. Chiar și așa, la fel ca acești părinți, și noi am așteptat-o pe Carolina cu nerăbdare. Am visat ziua în mii și mii de imagini.

Am avut însă de făcut alte pregătiri. Căci în pandemie și, implicit, înainte de nașterea copilului, am decis să ne cumpărăm locuință. Apartamentul în care stăteam cu chirie era prea mic și mai avea câteva minusuri, iar eu nu simțeam că este locul potrivit pentru primele luni de viață ale copilului. Avansasem deja cu căutările, știam toate zonele, prețurile, avantajele și dezavantajele- așa că o decizie bună a fost ușor de luat. Așa că ne-am mutat cu o săptămână înainte ca eu să nasc și, cu ajutorul familiei, am pregătit și noul cămin.

The big day

DPN (data probabilă a nașterii) transmisă de medici a fost 5 august. Deja, pe la jumătatea lunii iulie, am început să număr… nu zilele, ci orele și chiar secundele până la declanșarea nașterii. Femeile care au trecut sau trec prin această experiență știu că ultima lună este cea mai complicată din toate punctele de vedere, chiar dacă entuziasmul este și el la cote ridicate. Însă atunci nopțile devin zile, somnul tot mai agitat, mișcările greoaie, baia devine noul dormitor, nicio poziție nu mai e suficient de comodă și niciun frigider suficient de plin (în cazul meu, cel puțin). În plus, este luna în care mintea îți este inundată de tot felul de gânduri de bine, de rău și, în general, amestecate.

Mi-am început ziua de 4 august cu o plimbare prin complex și câteva contracții slabe care nu mi-au atras, neaparat, atenția, pentru că nu era prima dată când apăreau și treceau după scurt timp. În plus, la ultimul control, medicul de gardă mi-a spus că bebelușa nu este grăbită, așa că am încetat să mă alarmez de la orice semn. Doar că pe la 12:00 cotracțiile au devenit regulate și tot mai puternice, spre insuportabile. După ce mi-a fost clar că nu mai e de stat, m-am mobilizat, ne-am urcat în mașină, iar pe la 14:00 eram deja sub monitorizare. Au urmat clipe intense, dar m-am lăsat pe mâna moașelor și a medicilor- care mi-au dat puterea să depășesc provocările din acea zi. Planul de acasă și anume acela de a naște natural nu a coincis cu cel al Carolinei, care a ales să vină pe lume prin cezariană. Au fost câteva motive mai mult decât întemeiate pentru care s-a luat această decizie, așa că mi-a fost destul de ușor să o accept și să îmi păstrez calmul. Privind retrospectiv, ziua aceea a fost atât de frumoasă, încât am transformat chiar și emoțiile negative în amintiri de pus în cutiuța de care nu te poți despărți niciodată.

Am avut timp câteva luni bune să procesez ideea că, din cauza pandemiei, nici măcar Dani nu va putea fi alături de mine în spital, însă poate a fost mai bine așa, căci asta m-a ajutat să mă mobilizez pentru a avea grijă de Carolina și să grăbesc recuperarea după cezariană. Nu m-am simțit singură, pentru că în rezerva mea mișunau asistentele și medicii tot timpul, iar la telefon țineam tot timpul legătura cu ai mei. Pe Caro am primit-o din prima clipă, având un test PCR negativ la internare, așa că nici din acest punct de vedere nu am fost afectată.

Una peste alta, oricât ai citi, oricât te-ai documenta și oricât ai asculta în stânga și-n dreapta, fiecare experiență legată de sarcină și naștere este unică. Iar sentimentul de după…inexplicabil.

4 thoughts on “Sarcina și nașterea în pandemie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *